Trist

E trist. E trist si... cam atat.
Am vorbit eu cu mine de m-am plictisit. Am vorbit si cu ceilalti. Pe undeva, insa, ma pierd. Lucrurile sunt cat de cat logice in capul meu, dar cand e vorba sa le pun pe hartie sau pe tapet, nu stiu de unde sa incep si cu ce sa termin.

Incep cu sfarsitul: as vrea sa pot sa-mi vad de viata mea, de serviciul meu, de casa in care stau, de problemele pe care pot sa le rezolv, de... mine. Nu sa ma tarasc in stanga si in dreapta si sa ma trambalez sa rezolv... ceva care nu poate fi rezolvat.

Vreau ceva care pare imposibil. Una n-a luat-o razna (in speta eu), altu' a luat-o exact ca anul trecut, cand nu stiam cum sa fug mai repede din casa in care am crescut. Una nu mai are energie pentru chestii de-astea (pentru ca nu mai are, pana mea, s-a epuizat, are nevoie sa se refaca, sau tu crezi ca se reface asa, peste noapte?), altu' are energie pentru reprosuri.
Una nu mai vrea, sub nici o forma, acelasi tratament de "eu sunt cel mai tare, nimeni n-are dreptate in jurul meu, doctorul e un prost, ala e un prost, tu esti o proasta, numai eu sunt cu capul pe umeri". Altu' aplica exact tratamentul asta.

Nu mai am energie. Abandonez lupta. Nu mai pot. O sa am o discutie, in care o sa arunc tot ce-mi sta ingropat de ani lungi undeva in creier, dupa care o sa... nu stiu. As vrea sa pot sa intorc spatele si sa plec. Pare cel mai crud lucru pe care ar putea cineva sa-l faca, dar crede-ma ca daca ma mai lupt mult cu morile de vant, ajung in camasa de forta.

Da, ok, e o tulburare psihica, trebuie luata ca atare. Dar eu ce vina am? Am trait eu in locul altuia? Am luat decizii in locul altuia? Mi-am futut eu creierii in locul altuia?
Sau poate nu mi-a ajuns atata amar de timp in care trebuia sa dau socoteala pentru orice cacat?
Chiar trebuie sa fiu responsabila pentru altul? Chiar trebuie sa ma macin la nesfarsit, sa nu dorm, sa-mi fie sila?

Chiar trebuie sa-mi fut timpul prin spitale? Chiar mi-a trebuit episodul dureros si generator de stres intamplat in ULTIMA ZI DE CONCEDIU? Chiar trebuie sa-mi fut nervii ascultand reprosuri izvorate din amintiri absurde, distorsionate la maximum? Chiar trebuie sa-mi inghit cuvintele? Chiar trebuie sa accept orice ca atare, doar pentru ca e o tulburare psihica?

Pai... nu. Chiar nu. E o singura viata - nu pot sa spun ca o mai rezolv si pe asta si dupa aia traiesc. Nu am acum o ciorna, pentru ca data viitoare sa pot sa stau cu pixul in mana si sa spun: aici nu e bine, aici era parca altfel, asta ramane, asta se schimba.

Concluzia e ca depinde de mine. Si ceilalti imi fac atat rau cat le permit sa-mi faca. Si am ajuns la limita, si e timpul pentru o bariera cu semn de acces interzis. Daca mai aud vreo elucubratie la urmatoarea vizita in labirintul din Sos. Berceni, o taxez pe loc si probabil n-o sa ma pot opri.
Si fie fac atunci, pe loc, o cadere nervoasa din cauza a tot ce am tinut sub capac atata timp, fie scot mizeria si plec eliberata.

Si cred ca a venit momentul sa vomit toata mizeria direct in fata celui care a provocat strangerea ei, sa termin odata, sa-mi asum consecintele si sa merg mai departe.