Toti visam. Asa incepe. Ca intr-un vis...

Toti visam. Toti avem idealuri. E trist sa te trezesti batran, sa te uiti in oglinda si sa-ti spui "Stii, nu esti ce-mi doream sa fii".
Trezirea la realitate din momentul in care te uiti in ochii tai, comparand ce-ti doreai mai demult e crunta.
Si atunci ce faci, te accepti? Daca nu te accepti, ce mai poti schimba?

Sa presupunem ca te trezesti singur, intr-o realitate care te biciuieste fara mila. Intr-o casa pe care n-o mai recunosti, dupa un timp in care ai maltratat-o si ai facut-o oglinda haosului interior. Care-i urmatorul pas? Intre singuratate si haosul de data asta exterior care amplifica ceea ce simti? Sinuciderea incepe sa-ti apara ca o solutie viabila, daca n-ar fi fost copilaria in care ti-au fost insuflate valorile crestine. Te apuca disperarea? Oh, sigur ca da.

Devii depresiv. Nu mai poti dormi, nu mai poti manca, de socializare nu poate fi vorba, pentru ca niciodata nu te-ai putut deschide in fata unei persoane. Si totusi, te agati cu disperare de orice conversatie, chiar daca la sfarsitul ei ramai tu cu tine.
Ti se deruleaza viata pe dinaintea ochilor - incepi sa-ti faci reprosuri. Cu ce ai gresit? Doamne, de unde sa incepi? Toti gresim. Dar parca nu atat de mult ca mine, iti spui. Si aluneci jos, tot mai jos... Si te gandesti ca bine-ar fi daca n-ai fi atat de singur... Dar, pe de alta parte, parca te simti mai bine asa. Oare?

Capul incepe sa ti se invarta, pulsul se accelereaza, tensiunea iti creste - semn de atac de panica. Si ai viziuni negre - vorba vine, ai avut numai viziuni negre in ultima perioada. Sa zicem ca sunt mai negre decat celelalte.
Sa scrii? Nu mai ai rabdare nici sa citesti.

Te intrebi unde-ti sunt copii - e fiecare pe drumul lui. In graba lor zilnica, mai au ragaz totusi sa dea un telefon. De care te agati cu disperare, cum spuneam mai sus. Pacat ca te expediaza imediat, pentru ca tocmai luasera o pauza, dar trebuie sa se intoarca la... Intelegi, dar... Ramai doar tu cu tine. Si iar incepe... Si ai fi fericit sa treci de inca o noapte cu insomnii.

Te duci la psihiatru, unde primesti somnifere. Speri cu toata fiinta sa aiba efect. Dar te gandesti, pe drumul spre casa "La cate pastile am bagat in mine de-a lungul vietii, slabe sanse."

Trebuie sa gasesti resursele interioare sa rezisti. Va trece. Oare va trece? Si daca da, cand, te intrebi retoric. Si incepi sa te rogi. Pana la urma, doar asta ti-a ramas...